SITE ADMINISTRAT DE avocat RADU ARSENI ( tel.: +40722375226)
Noutati
Citeste si foloseste
Pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de prevederile pct.7 din Legea 1/2009 ce modifica art.20 din Legea 10/2001 şi în raport de pct.13 din Legea 1/2009 ce modifică art.46 din Legea 10/2001, aceasta trebuie respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile mai sus menţionate încalcă art.6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar atunci când există contradicţie între dreptul intern şi cel internaţional, prioritate are dreptul internaţional.
Prin încălcarea de către legislaţia internă a art.6 din Convenţie, arătăm că nu se poate limita accesul la justiţie, atunci când prin această limitare se încalcă dreptul în substanţa lui (de văzut cauza Faimblat împotriva României).
Daca s-ar admite această excepţie, a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor, atunci nu s-ar rezolva juridic situaţia creată, pe acelaşi imobil existând în continuare, două titluri de proprietate.
Legea specială nu rezolvă nici ea această situaţie, dat fiind lipsa de eficienţă a măsurilor reparatorii oferite de această lege. (aici existând o suită întreaga de motivaţii CEDO, începând cu cauza Străin împotriva României şi culminând cu cauza Katz împotriva României).
În mod discriminator, legiuitorul încearcă să „rezolve” situaţia creată prin incoerenţa legislativă, transformând o lege restitutivă într-o lege de deposedare, luând proprietarului de drept orice posibilitate de aşi mai recupera imobilul, deşi dreptul său de proprietate nu a încetat să existe.
În această cruciadă împotriva proprietarului de drept, legiuitorul încalcă orice principiu de drept fundamental cum ar fi liberul acces la justiţie sau egalitatea în faţa legii, creând din chiriaşul cumpărător câştigătorul loteriei proprietăţilor naţionalizate de statul neproprietar şi vândute la preţ social, pentru a trimite pe proprietarul de drept către himera despăgubirilor la Fondul Proprietatea.
Proprietarul de drept ar fi fost pe deplin mulţumit dacă ar fi primit despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă, cum primeşte, discriminator, chiriaşul cumpărător ce a pierdut în justiţie şi nu prin naţionalizare, „proprietatea” asupra unui bun cumpărat de la un neproprietar.
Această „harababură” legislativă discriminantă, foarte clară în ce privesc beneficiile chiriaşului cumpărător, şi tulbure pentru proprietarul de drept, trebuie rezolvată de către instanţă prin raportarea la principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care au întâietate şi care rezolvă în mod echitabil atât problema proprietarilor de drept cât şi a chiriaşului cumpărător: proprietarul de drept trebuie să-i redobândească proprietatea preluată fără titlu de stat (toată cazuistica pe art.1 din Primul Protocol al CEDO şi art.6 din CEDO), iar chiriaşul cumpărător trebuie să-şi primească contravaloarea imobilului (cauza Raicu împotriva României).
Este modalitatea prin care, justiţia din România îşi poate spune cuvântul, atunci când o lege nu este dreaptă şi încalcă în mod evident principii fundamentale. S-ar putea spune că avem posibilitatea să trimitem această lege în controlul intern de constituţionalitate, însă din motive de celeritate şi de practică vădit subiectivă a Curţii Constituţionale, solicităm instanţei de judecată să aplice principiile Convenţiei Europene e Drepturilor Omului superioare ca şi putere legislaţiei interne.
Astfel se va înfăptui scopul justiţiei şi anume aflarea adevărului şi se va ajunge la o reparaţie echitabilă pentru toate părţile aflate în conflict, proprietarul de drept având şansa de a-şi redobândi proprietatea pierdută pe nedrept iar chiriaşul cumpărător având şansa de a primi contravaloarea imobilului cumpărat de la un neproprietar.
Pct.13 din Legea 1/2009 creează un paradox juridic, impunând obligativitatea persoanei îndreptăţite de a urma calea prezentei legi prioritare, în condiţiile în care legea a intrat în vigoare în februarie 2001 şi a avut un termen de notificare epuizat un an şi jumătate mai târziu. Logica juridică a legiuitorului este evident depăşită, dacă la 8 ani după intrarea în vigoare a unei legi vii şi obligi persona îndreptăţită să urmeze cu prioritatea calea acestei legi.
Nici acest pct.13 şi nici pct.7 din Legea 1/2009 nu interzice expres accesul la justiţie în situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri.
Statul Român a mai fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru admiterea unor astfel de excepţii ale inadmisibilităţii în caza Caracas împotriva României, Constantinescu împotriva României, şi altele.
În concluzie, în consideraţia art.6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului vă solicit respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri urmând ca pe fondul cauzei să daţi prevalenţă art.1 din Primul Protocol al aceleaşi Convenţii.
av. Radu Arseni
Citeşte şi foloseşte!
Cu referire la excepţia de neconstituţionalitate a art.46 alin.5 raportat la art.20, 21 şi 44 din Constituţia României.
Astfel, prin art.20 alin.2 din Constituţia României se dă prioritate, în caz de neconcordanţă între legislaţia internaţională şi dreptul intern, legislaţiei internaţionale.
În cazul nostru, prin limitarea adusă dreptului la acţiune ce poartă asupra constatării nulităţii absolute asupra unor imobile ce au fost înstrăinate prin fraudarea legii sau având o cauză ilicită sau imorală, se încalcă principiul consacrat de primul articol din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Dreptul pretins de fostul proprietar rămâne astfel lipsit de principiul restitutio in integrum, în condiţiile în care legea, prin instituirea acestui termen de prescripţie extinctivă, acoperă acte de înstrăinare nule absolut pentru cauză ilicită, imorală sau încheiate prin fraudarea legii.
Nu mai poate fi vorba de o protejare a circuitului civil în contextul în care se acoperă, prin lege, fraude comise în defavoarea statului şi a fostului proprietar, ducând la imposibilitatea acestuia din urmă de a mai solicita instanţelor judecătoreşti să constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare ce au o cauză ilicită sau imorală sau au fost încheiate prin fraudarea legii.
Dreptul românesc a consacrat principiul imprescriptibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii absolute în ideea de a proteja valori socio-morale prin norme juridice civile.
Legea 10/2001, prin art.46 alineat ultim, nu face altceva decât să valideze, prin prescrierea dreptului la acţiune, acte nule absolut ce au o cauză ilicită sau imorală sau au fost încheiate prin fraudarea legii, aducând o atingere gravă a valorilor moral sociale protejate de normele civile.
Se creează o situaţie discriminatorie între acte nule absolut ce nu au ca obiect imobile naţionalizate şi care beneficiază de dreptul comun şi acte nule absolut ce au ca obiect imobile naţionalizate şi care devin valide prin împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de art.46 alin.5 din Legea 10/2001 (situaţie contrară art.16 din Constituţia României).
O situaţie mai gravă se regăseşte în cazul în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil. În acest caz, atât Legea 10/2001 prin art.2 alin.2 cât şi Curtea Constituţională printr-o decizie anterioară intrării în vigoare a Legii 10/2001 (Decizia Curţii Constituţionale nr.73, publicată în MO nr.177, din 8 aug. 1995, partea I) recunoaşte că dreptul de proprietate a fostului proprietar nu a încetat niciodată să existe.
Prin punerea fostului proprietar în imposibilitate de a mai solicita instanţelor să constate nulitatea absolută a unor acte de înstrăinare ce au drept obiect imobilul pe care îl revendică, dovedind că aceste acte de înstrăinare au fost încheiate cu nerespectarea legii la momentul încheierii lor, se încalcă principiul constituţional al garantării şi ocrotirii proprietăţii private astfel cum este stipulat în art.44 din Constituţia României.
Este evident lipsit de echitate când se dă prevalenţă unor acte nule absolut în defavoarea dreptului de proprietate ce nu a încetat să existe, prin introducerea acestui termen de prescripţie prin art.46 alin. ultim din Legea 10/2001.
S-ar putea sugera calea unei acţiuni în revendicare, în acest caz, scopul restitutiv al Legii 10/2001 fiind înlăturat, legea însăşi validând, prin scurgerea timpului, acte de înstrăinare nule absolut pentru nerespectarea legii. Astfel, scopul pentru care a fost dată Legea 10/2001 nu mai poate fi atins.
Măsurile reparatorii prin echivalent nu pot fi primite astfel cum prevede Legea 10/2001, nefiind respectată condiţia prealabilităţii acordării lor, în condiţiile în care dreptul de proprietate al fostului proprietar nu a încetat să existe.
Apoi, art.21 alin.1 din Constituţia României dă posibilitatea oricărei persoane să se adreseze justiţiei pentru a-şi apăra drepturile şi interesele sale legitime, fără a putea fi îngrădit de vreo lege (alin.2).
Atâta timp cât art.46 alin. ultim din Legea 10/2001 nu mai dă posibilitatea fostului proprietar de a solicita instanţelor să constate nulitatea absolută a unor acte de înstrăinare încheiate cu nerespectarea legii, se ajunge la o limitare a liberului acces la justiţie.
Astfel, cazuri grave de nerespectare a legii prin înstrăinarea de imobile naţionalizate nu vor mai putea fi aduse în faţa instanţelor judecătoreşti spre a se constata, cum e şi firesc, nulitatea absolută a acelor acte de înstrăinare.
Drepturile şi interesele fostului proprietar sunt grav periclitate prin imposibilitatea de a mai solicita restituirea în natură a imobilelor care au fost preluate abuziv de stat – cu sau fără titlu valabil – şi care ulterior, după căderea regimului care le-a preluat abuziv (dar nu le-a înstrăinat), au fost înstrăinate prin acte nule absolut pentru cauză ilicită, imorală sau prin fraudarea legii, după 1989.
Scopul reparator al Legii 10/2001 se va limita la măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor fi suportate de contribuabili, iar acte încheiate prin nerespectarea legii vor produce efecte juridice la protecţia acestei legi, acestea rămânând în imposibilitatea de a fi dovedite ca fiind nule absolut în faţa instanţelor româneşti după termenul prevăzut de art.46 alin.5.
avocat Radu Arseni
Neconstituţionlitatea tezei a doua a art.46 alin.2 din Legea 10/2001
Se încalcă dispoziţiile art.20 din Constituţia României astfel:
Art.1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se referă la dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale. Ca excepţie de la această regulă sunt enumerate în teza a doua a primului alineat din acest articol exproprierea pentru utilitate publică, iar în alineatul al doilea se face trimitere la dreptul statelor de a adopta legi care se referă la folosinţa bunurilor conform cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor si a altor contribuţii sau a amenzilor.
Nicăieri, acest prim articol al Primului Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu face referire la buna credinţă a încheierii actului şi nici la buna credinţă a dobânditorului sau a subdobânditorului, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra unor bunuri ce aparţin altei persoane. Cum textul convenţiei a fost ratificat de statul Român încă din 1994, din acel moment acesta a devenit parte a dreptului intern.
Se creează astfel o situaţie conflictuală între articolul din convenţie şi art.46 alin.2 teza a doua, în sensul că, acest articol aduce o gravă atingere dreptului stipulat de art.1 al Primului Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, validând acte nule absolut, în frauda fostului proprietar, prin legiferarea excepţiei actului încheiat cu bună credinţă. Or, practic, prin acest text de lege se procedează la o nouă naţionalizare a unui imobil, fostul proprietar nemaiavând posibilitatea de a reintra în posesia proprietăţii sale, deşi statul este vinovat de situaţia creată.
Contradicţia este şi mai mare fiind vorba de un imobil preluat de stat fără titlu valabil. Pentru acesta „dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat” (Decizia Curţii Constituţionale nr.73, publicată în MO nr.177, din 8 aug. 1995, partea I), iar statul, pe cale de consecinţă, nu a fost niciodată proprietar. Acest aspect este întărit prin însăşi Legea 10/2001 în art.2 alin.2. Astfel, statul, prin această excepţie din teza a doua a art.46 alin.2 dispune legislativ asupra unui bun care nu este al său.
Textul art.46 alin.2 teza a doua din Legea 10/2001 nu face altceva decât să legalizeze fraudele comise în aplicarea legii 112/1995 şi în celelalte legi de înstrăinare a imobilelor naţionalizate. Excepţia actului încheiat cu bună credinţă nu poate fi invocată legislativ de către un stat democratic pentru a acoperi abuzurile săvârşite în contextul unor legi anterioare, fără a încălca dispoziţiile primului articol al Primului Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi implicit ale art.20 din Constituţia României, în condiţiile în care statul a preluat un imobil fără titlu valabil şi în consecinţă dreptul de proprietate al fostului proprietar nu a încetat niciodată.
Dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu valabil neîncetând niciodată, prin art.46 alin.2 teza a doua din Legea 10/2001, se încalcă şi dispoziţiile art.44 alin.1,3 şi 4 din noua Constituţie, garantarea dreptului de proprietate rămânând doar un simplu deziderat pentru foştii proprietari care nu şi-au pierdut dreptul de proprietate, în condiţiile în care se validează prin excepţia actului încheiat cu bună credinţă, acte de înstrăinare nule absolut ce au drept obiect imobilele foştilor proprietari.
avocat Radu Arseni
ATENTIE!
La aceasta exceptie, Curtea Constitutionala a raspuns pronuntand Decizia nr.145 din 25 martie 2004, o decizie foarte interesanta pe care v-o recomand cu caldura, mai ales ca se recunoaste de catre curte faptul ca daca imobilul a fost preluat de stat fara titlu, atunci dreptul proprietarului nu a incetat sa existe. Asta inseamna ca, daca imobilul aflat intr-o asemenea situatie a fost instrainat catre chirias, coexista doua titluri de proprietate pe acest imobil.
Actiuni recente ale APDAS.
PROPUNERE PENTRU SCHIMBAREA LEGII 10/2001
CATRE,
AUTORITATEA PENTRU URMARIREA APLICARII UNITARE A LEGII 10/2001
Nu suntem de acord cu formularea Legii 10/2001 si nici cu Normele Metodologice de Aplicare a Legii 10/2001 pentru urmatoarele motive :
1. Statul roman este principalul vinovat pentru crearea unei astfel de situatii conflictuale;
2. Statul trebuie sa suporte cheltuielile ocazionate de procedurile prevazute ale acestei legi.
Aceste cheltuieli nu trebuie sa fie suportate de proprietarul-revendicator si asa
pagubit prin despagubirile abuzive si nici de chiriasii care in baza unor legi abuzive au avut posibilitatea sa cumpere la preturi modice astfel de imobile care au fost preluate in mod abuziv de stat.
Aceasta situatie care genereaza conflicte sociale intre proprietarii-revendicatori ale caror drepturi sunt incontestabile si chiriasii-cumparatori, poate fi solutionata de catre Statul Roman, in conditiile in care ar exista o guvernare corecta, astfel :
1. retrocedand neconditionat imobilele preluate in mod abuziv catre proprietarii-revendicatori;
2. investind pentru chiriasii-cumparatori in imobile corespunzatoare conditiilor locative solicitate de acestia si punandu-le la dispozitia acestora in mod gratuit.
S-ar elimina astfel nedreptatile savarsite atat prin preluarea abuziva de catre stat, cat si prin vanzarea acestor imobile catre chiriasi, proprietarul-revendicator nemaicheltuind timp si bani cu procesele privind constatarea nulitatii acelor acte de instrainare catre chiriasii-cumparatori, restituindu-i-se in natura, fara termene de prescriptie ce incalca principiul imprescriptibilitatii actiunii in revendicare imobiliara.
Chiriasul-cumparator, primind de la stat un imobil echivalent ca spatiu locativ cu cel cumparat, fara a mai plati alte sume, nu este pus in situatia de a ramane pe drumuri si nici sa suporte cheltuiala ca efecte ale unui proces in care sa i se constate nulitatea contractului de vanzare-cumparare a unui imobil cumparat de la stat si care a fost preluat in mod abuziv de la proprietarul-revendicator.
Astfel Statul ar mai face o economie nemaiplatind catre proprietarii-revendicatori sumele enorme impuse de deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, in situatiile in care se ajunge la astfel de decizii.
In conditiile prezentate mai sus, proprietarul-revendicator poate sa-si redobandeasca in natura imobilul, iar chiriasul-cumparator primeste un imobil echivalent ca spatiu locativ cu cel retrocedat, care nu va costa Statul Roman si implicit contribuabilii, cat ar ajunge cuantumul tuturor despagubirilor impuse de Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Chiriasul poate sa beneficieze de procedurile OUG 40/1999 astfel cum a fost adoptata si modificata prin Legea 241/2001.
In speranta ca se va tine seama de propunerile noastre va asiguram domnule presedinte de intreaga noastra consideratiune.
avocat Arseni Radu
Presedinte APDAS,
Maria Theodoru
|
